Laurentiu Dumitru

'"ARGEŞUL ORTODOX" şi "PRIDVORUL DE SUS"'


Maneaua infinită

Octavian Dărmănescu

Maneaua s-a făcut mare şi se descurcă singură. Arabizarea României este de câţiva ani evidenţa grotescă a peisajului cu ţărani prea repede mutaţi la bloc. Este un peisaj tragico-bucolic, cu feţe surâzătoare ieşite din diviziile de rufe puse la uscat. Ei ies la aer nu din nevoia instinctivă de soare, ci pentru a citi pe feţele trecătorilor. O citire care nu necesită opt clase obligatorii. Se aude? Se aude, combina cu zorzoane face toate ratele. Ajunge doar o faţă curioasă să se uite-nspre balcon, că se şi asfixiază de plăcere.

Nici un comando cultural nu poate distruge celula de rezistenţă a manelei (dacă acesta ar putea fi genitivul). Ea este imună la orice virus pentru că, în primul rând, este rezistentă la temperaturi de minus 15 grade Celsius. Concret, testat la rece pe gerul din ianuarie 2006, când pe străzile oraşelor îngheţate, vânzătorii de CD-uri se-ncălzeau la boxe ca la un foc înalt de tabără. În acelaşi timp, la căldura şemineului, starul manelist, cu tot codul penal pe faţă, jubila lansarea celui de-al 30-lea album. Poporul a cerut, poporul trebuie aprovizionat. Un patriotism indirect, cu roade sigure: intrarea starului în Marele Dicţionar de Mici Nume Proprii.

Societatea românească nu este o candidă peste care a năvălit vulgaritatea. Dimpotrivă, societatea românească este moaşa propriilor ei producţii, inclusiv muzicale. În ce ne priveşte, este absolut insolvabilă următoarea întrebare: Cum poate un ortodox să asculte acest gen de anti-muzică? Pentru unii fenomenul este derizoriu, generator de lacrimi dulci de căscat. Pentru alţii chestiunea este cât se poate de serioasă. Şi aceasta pentru că oricâte sfori de cerneală ar împleti, tot n-au cum să lege prin pamflet un gust care nu se discută. Este vorba despre acelaşi gust, care nu se educă, al pălmaşului de la noi. Miza este mare, enormă, monstruos de gigantică. Miza este degradarea ca neam a românilor.

Câteva observaţii din respect. Maneaua asediază taraba cu muzică, provocând o disonanţă estetică teribilă. Maneaua este inadecvată nu numai peisajului cultural european din care facem parte, ci şi timpului post-industrial pe care-l traversăm. Maneaua n-are defel tabu-ul nudului. Dacă în interbelic la noi se făcea plajă numai cu prescripţie medicală, maneaua secolului 21 se dezbracă din primul vers. Există un anumit gen de manele, violent, care determină un exerciţiu permanent de apărare fonică. Opţiunea lui pentru obscenitate este manifestă. De aceea nu poţi adopta o ironie calmă, de salon, ci un protest uniform asumat.

Repetarea programatică a manelizării accelerează direct timpii de provocare la adresa bunului simţ. Ea întreţine nivelul ridicat de alarmă antropologică în care se complac maneliştii într-o ţară, repetăm, ortodoxă! Un manelist este un pachet amorf de materie. Acest tip de sunete îi provoacă salivă la toate nivelurile poftelor. Da, cu Vijelie în urechi fiecare zi este o sărbătoare. Cât despre interpreţii de manele, ei sunt adevărate încarnări concomitente ale îngâmfării. Ei nu trăiesc în secolul 21, ci în secolul 1 după Guţă. Lumea începe cu ei şi pentru ei. Ca rasă favorizată, ei prăznuiesc cotidian emanciparea maimuţei. Cu un apetit precoce pentru notorietate, regnul manelist se extinde în progresie geometrică. Hedonici prin natură şi muzicanţi prin destin, ei cred foarte natural că ombilicul Terrei a suit în bătătura lor pavată.

În privinţa limbii române, ei se străduiesc să stoarcă tot ce a mai rămas din imposibil. Filamentul incandescent al trăirii manelice se alimentează din principiul minimului efort în vorbire. Lingvişti de talie personală, uzează impertinent de limba lui Arghezi, trăgând de glezne iambii, ca-ntr-un pat al lui Procust. La ei gramatica limbii române este un duşman inexistent, pentru că ei gândesc precum scriu. Sensibili la tehnică şi la mode, snobi prin definiţie, ei sunt primii utilizatori ai pachetelor cu neologisme descărcate în portul internaţional Constanţa.

Universul interior al manelelor este un sordid apartament cu 2 camere, confort 3 nedecomandat. Textele lor sunt revanşele resentimentelor care-i macină. Maneliştii simt comploturi în orice tuci cu mămăligă şi văd duşmani peste tot. Un labirint închis , în care Dumnezeu este un Yahve răzbunător, chemat ori să-i nimicească ontologic, în stirpe, ori să le servească lungi Canosse. În arealul manelist femeia este un animal de casă, o unitate de prestări servicii, un medicament de uz uman. Copilul nu este un prunc, ci proiecţia snoabă a tatălui ambiţios, care vrea să-i calce neapărat pe urmele lui grele.

Dacă audiţia unei manele este un zenit fonic al chinului, antipodul ei extrem este muzica de factură bizantină. Muzica bizantină este ceea ce maneaua n-ar putea fi niciodată: o prelucrare originală, de un perfect lirism, a tradiţiilor muzicale orientale. N-ar putea pentru că nici nu-şi propune; maneaua este un perfect idiom de zgomot şchiop, de geampara de divertisment. O soluţie ar exista: înfiinţarea unei minorităţi a normalilor în România. Astfel şi-ar putea cere şi ei, în cea mai dulce tradiţie corect politică, dreptul la o respiraţie neviciată.

Un autostopist povestea cum a intrat în maşina unui cetăţean de naţionalitate română - după număr şi accent. Tot drumul a ascultat aceeaşi manea, fără de început şi fără de sfârşit, din două strofe şi n refrenuri. Dăduse peste maneaua infinită, regina tâmpă a manelelor.

Cre┼Ytinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet