Laurentiu Dumitru

ARGEŞUL ORTODOX


Decolteul moralei publice

Pr. Lucian Grigore - parohul Bisericii Domneşti "Sfântul Gheorghe" din Piteşti

În ultima vreme, mărturisirea creştină ortodoxă este expediată din sfera unei lucrări publice eficiente, percepţia comună alunecând lesnicios fie spre reprezentări false, triumfaliste ale identităţii religioase, fie spre operarea unor constrângeri simpliste asupra sensului lucrărilor Bisericii, pe care mulţi s-au obişnuit a le restrânge la natura unor tradiţii etnico-religioase, numite îndeobşte "datini".

Aşezată în miezul acestei dileme a contrastelor, subliniate cu rea intenţie de mijloacele de informare, sarcina creatoare a credinţei poate fi astfel uşor renegată de o societate progresistă somată la nonconformism, reacţia imediată fiind vicierea spaţiului media cu substitute care să tiranizeze tocmai prin pretenţia lor de reformulare. În această epidemie mediatică generalizată, abia că mai au loc cuvintele unei propovăduiri autentice, recuperarea unei sensibilităţi reale pentru repere şi sensuri. Kerigma este asimilată cu închistarea doctrinară a unei "ideologii colective" şi cu fundamentalismul religios. Dornic de a se emancipa faţă de "restricţia" discursului tradiţional, omul contemporan resimte acut nevoia unei "ieşiri din proiect", nevoia unei relaxări a geniului uman: o nouă religie, o nouă artă "sacră", o nouă cultură, alte modele şi alte valori. Tradiţionalismul "desuet" este aruncat la coşul de gunoi al conştiinţei, pe frontispiciul monumentului de elevaţie spirituală a lumii rămânând doar o morală "decoltată" şi falsificată.

De la "pot face orice numai să nu se afle", ceea ce este într-adevăr de osândit, s-a ajuns la ideea că "pot să scandalizez pentru că asta se vinde bine", ceea ce este chiar diabolic. Decriptarea resorturilor interioare ale unei astfel de conştiinţe relevă o dialectică perversă în care ideile şi nu numai ele se prostituează după reguli stricte ale ratingului.

Aşa se face că nu mai scandalizează aproape pe nimeni, de pildă, să asculte sloganuri de felul "petrece Crăciunul cu o blondă", sau să vadă panouri publicitare în care pe lângă răcoritoare apare chipul Domnului Hristos lângă care sunt reproduse cuvintele: "acesta este sângele Meu". Nu mai scandalizează nici apariţia unor tinere precum cele din trupa "Bordo", care cântă colinde picior peste picior, descoperite până la fund, îmbiind poporul culturalizat să desluşească marca lenjeriei lor intime în acordurile ingenue "astăzi s-a născut / Cel făr' de-nceput" (în emisiunea "Trezeşte-te la realitate", 19 dec.). În faţa acestor arătănii, bunul simţ e concediat şi redus la o tuse seacă menită să biruie formal orice înţeles.

Aflăm aşadar în această frenezie a "reformulărilor" că nu numai morala este socotită ca o rigoare privată, cum spunea Marguerite Yourcenar, dar şi decenţa (despre care acelaşi amintea că are rostul de a fi publică) apare ca o simplă chestiune de gust. La urma urmei, de ce să fim decenţi dacă morala ţine de o percepţie subiectivă sau de o interpretare "abuzivă"?! Obscenitatea convine ! Ea se impune şi în acelaşi timp supune prin cvorum. Este, aşadar, o asumare democratică. Ce sens au aceste predici despre moralitate?! Ce sens are această virtuoasă ipocrizie?! Sunt sau nu sunt fireşti decorurile unei astfel de morale publice?! Asta e treaba publicului ! Să-l lăsăm pe el să decidă !

Saltul de la tradiţionalismul cuminte spre un progresism compensat cu drepturi de tot felul - care militează pentru desfiinţarea absolutizării modelelor, pentru libertatea de a alege repere "altfel" şi pentru eliminarea "discriminării" minorităţii cu riscul de a ofensa majoritatea - este un salt extrem de periculos. Tendinţa senzualistă, de a percepe ca adevărat doar ceea ce excită simţurile, renegă dreptul oricărei alte percepţii. Învăţăturile par a fi pure abstracţiuni, însă ceea ce simţi contează !

Mă tem că împotriva acestei restrângeri de sens avem noi, cei din comunitatea credinţei, o reacţie cât se poate de întârziată. Dovadă este şi replica palidă, ocultată oarecum, a creştinilor la apariţia şi difuzarea în spaţiul românesc a piesei de teatru "Evangheliştii". Înscenarea cu pricina ne livrează ideea pretins originală, dar dementă, despre un hristos formal, un personaj manipulat sexual, unul a cărei imagine este fundamental diferită de imaginea Celui pe care Îl cunoaştem şi Îl mărturisim noi. Este vorba despre un profet şters care nu comite neapărat obscenitatea, dar o consimte, exact în acelaşi fel în care o consimţim noi, creştinii de toată mâna, prin omiterea denunţului. Piesa ne salvează de tentaţia acordării vreunei prezumţii de nevinovăţie tocmai prin argumentul unei nudităţi obsesive, care convinge publicul de patologia demersului. Ea îşi arogă privilegiul de a zugrăvi sintetic spiritul unei alienări colective în măsură să accepte oricând orice discurs mincinos, orice semnificaţie pervertită şi dezgolită, tocmai de dragul modernităţii şi al libertăţii de expresie.

Modelul propus întruchipează chiar această lâncezeală nudă a unei etici vulgarizate promovate public. Spectacolul este de fapt o scandaloasă ficţiune care reduce condiţia umană la senzualitate promiscuă, la animalitate şi instinct, oferind privitorilor şansa trecerii dincolo de limitele ridicolului într-un spaţiu unde lipseşte cu desăvârşire discernământul faţă de păcat.

Şi, ca să nu ne depărtăm prea degrabă de această latură a împotrivirilor faţă de credinţa noastră creştină ortodoxă, fără a înţelege grozăvia păcatului acestuia, aş dori să-mi arăt mâhnirea până la capăt amintind aici că prea adesea atât haina preoţească, veşmintele bisericeşti cât şi anumite simboluri creştine, dar şi icoane, sunt batjocorite în emisiuni de divertisment difuzate de diverse televiziuni, fără ca cineva să ia vreo măsură adecvată pentru stăvilirea mizeriei.

Nu ştiu dacă există un cadru legislativ civil care să permită Bisericii revendicarea unei atitudini juridice, ferme, menită să sancţioneze astfel de emisiuni. Ştiu însă că rânduielile noastre canonice permit corpului ecclesial, în special ierarhilor noştri, dar şi comunităţii ortodoxe în general, să scoată în afara Bisericii pe orice "creştin" care va batjocori pe Dumnezeu şi lucrările sfinte. Într-un limbaj specializat aceasta înseamnă a arunca anatema sau a "afurisi" pe cei care cu bună ştiinţă stăruie în lepădarea de credinţă şi întinează prin atitudinea lor haina botezului cu care s-au îmbrăcat şi strică peceţile Duhului Sfânt cu care au fost pecetluiţi întru începutul vieţii lor.

Trebuie să ştim, însă, că păcatele acestea comise împotriva Duhului Sfânt nu pot fi cu nici un chip îngăduite şi iertate, pentru că prin acestea făptuitorii îl întristează pe Dumnezeu şi îl răstignesc a doua oară pe Hristos.

Vedem şi auzim frecvent pe la emisiuni realizate mai recent de grupuri umoristice precum "Vacanţa mare", "Divertis" şi "Cronica cârcotaşilor", sau mai de demult de cei de la "Chestiunea zilei", cum sunt puse în scenă anecdote care au ca protagonişti figuri de preoţi şi imagini de sfinţi. Personajele cu pricina sunt silite a comite fapte care ies din încadrarea bunului simţ, stârnesc ilaritate şi trimit imaginea preotului în ridicol şi precar. Cred că nu este cazul să detaliem aici cum anume este ridiculizată haina preoţească în aceste spectacole TV, de cele mai multe ori, improvizate ieftin şi promiscuu.

Am fost de-a dreptul oripilat de un scenariu recent în care erau prezentate şi comentate un fel de "icoane" ale căror chipuri erau substituite de personaje din sfera politicului. Comedianţii în cauză nu s-au sfiit a ridiculiza chiar icoana Maicii Domnului cu Pruncul sau pe cea a Răstignirii Domnului.

Împotriva acestor blestemăţii este de aşteptat o atitudine fermă din partea comunităţii creştine ortodoxe, majoritară în această ţară, şi un spirit critic eficient, care să evalueze exemplar amploarea acestor manifestări şi ecourile smintitoare care reverberează în inimile celor mai puţin întăriţi în credinţă.

Aşteptăm, de asemenea, ca forurile legislative ale ţării să adopte un cadru juridic pe temeiul căruia astfel de ofense să înceteze a mai fi catalogate drept "glume inocente", ci să fie pedepsite pe măsură. Nu putem sta nepăsători atunci când credinţa ne este terfelită în picioare, simbolurile pângărite, conştiinţele murdărite de aceste lucruri. Va veni vremea, şi poate a şi venit, când toate cele sfinte ale credinţei vor trebui apărate cu sânge. Din veac şi până acum preţul acesta este chiar sângele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să nu îl batjocorim. Este de ajuns !

Cre┼Ytinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet