Laurentiu Dumitru
<< De ce cad, uneori, cei duhovniceşti?! >>


(unui frate care intreaba)

Din scrisoarea ta inteleg ca ai un prieten deosebit. Este cel mai serios dintre toti prietenii tai. Este foarte atent cu viata sa duhovniceasca. Merge cu regularitate la Sfanta Liturghie, posteste, se roaga cu bucurie (cu Rugaciunea lui Iisus, dar si cu acatiste si catisme din Psaltire), citeste carti duhovnicesti, ajuta pe oricine ii cere ajutorul. A fost si ramane in continuare un model de asezare sufleteasca, chiar daca ai aflat de la cineva ca a trecut printr-o cumplita cadere…, ai aflat ca o buna perioada de timp a trait in concubinaj. Nu in alte timpuri, ci acum, de curand… Esti sigur ca la mijloc nu-i vorba de nici o minciuna, desi, spui ca ti-ai fi dorit sa fie.

Te tangui si plangi pentru el, pentru durerea inimii lui, pentru teribila lupta de a iesi din patima, pe care, desi nu ti-a marturisit-o, o banuiesti prea bine caci „cine cade de sus, se loveste mai tare”. Ferice de tine ca ceea ce se considera a fi, de obicei, pricina de judecata sau sminteala, la tine a devenit pricina de plans pentru aproapele. Ma bucur sa descopar o dragoste asa de mare si implinirea unui cuvant al Catehismului: „Mantuitorul fericeste nu numai pe cei ce-si plang pacatele proprii, dar si pe cei care-si frang inima si plang pentru pacatele semenilor lor, rugand pe Dumnezeu sa le dea cainta…”[15]. Insusi Mantuitorul S-a intristat si a plans pentru pacatele celor din Ierusalim, din Capernaum si din alte cetati… Apostolul Pavel, la randul sau, ne indeamna sa plangem cu cei ce plang, cu cei in suferinta (cf. Romani 12, 15).

Caderile celor duhovnicesti, intr-adevar, nu sunt simple caderi. Acestia stiu prea bine ce inseamna paza mintii, ispita, pacat, judecata, Rai si iad…

Ai mai aflat ca intre timp fratele s-a marturisit si, cu mila lui Dumnezeu, s-a indreptat. Slava Domnului! Ma intrebi cum a putut sa cada intr-un pacat asa mare o persoana foarte angajata in viata duhovniceasca?

Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui (Romani 11, 13). Noi putem sa cercetam motivul caderii, dar numai Dumnezeu stie cauza tuturor lucrurilor. Numai El stie motivul pentru care a ingaduit aceasta. Daca-ti spun ca a cazut din lucrarea diavolului poate imi vei replica: „Banuiam asta!” Mai mult, raspunsul acesta pare a fi uneori varianta simplista de a lamuri problemele duhovnicesti. Simplista si deloc profilactica…

Discutam deunazi in redactie o problema ridicata de unii tineri apropiati de Biserica: „E omul capabil de orice fapta? Poate el cadea in orice pacat?”

Iata ce spune Sfantul Macarie Egipteanul intr-o omilie de-a sa: „Am intalnit deseori printre frati pe unii care au primit atata har si bucurie, incat timp de cinci sau sase ani spuneau ca pofta s-a stins in ei. Dar dupa aceasta, pe cand socoteau ca s-au eliberat definitiv de ea, rautatea, care era ascunsa, s-a trezit in ei si au fost mistuiti de pofta, incat se intrebau uimiti: de unde a venit dupa atata timp, atata rautate asupra lor? De aceea, in mod firesc, nimeni dintre cei cu mintea intreaga nu indrazneste sa spuna: Avand harul in mine, sunt liber fata de pacat; ci, ambele realitati harul si pacatul lucreaza intru mintea mea. Cei ce n-au experienta lucrurilor, pe cand harul lucreaza cat de cat in ei, socotesc ca deja au invins, ca sunt crestini desavarsiti. Eu, insa, zic ca asa stau lucrurile: dupa cum atunci cand soarele stralucind pe cer, in aer curat, vin in jurul sau norii si il acopera, intunecand vazduhul, fara insa sa-l vatame, pentru ca el ramane intreg in lumina si in elementul sau; la fel stau lucrurile si cu cei ce nu sunt cu desavarsire curatiti; desi traiesc in harul lui Dumnezeu, ei sunt stapaniti in adancul lor, de pacat. Ei au porniri naturale si ganduri puternice pentru Dumnezeu, dar nu sunt cu totul de partea binelui”[16].

Deci, cinci sau sase ani pofta s-a stins in ei, nu mai aveau nici o patima, si totusi patimile au navalit din nou asupra lor. Caderile usoare in urcusul duhovnicesc, pentru cei ce s-au hotarat pentru aceasta cale, sunt aproape inevitabile... Desfraul e insa o cadere grava ce poate fi evitata. El este o forma de apostazie, mai ales in situatia in care ai cunostinta cea buna. Patima aceasta „tradeaza” existenta unei vointe slabe, caci, stim bine, Hristos nu ingaduie sa vina asupra noastra ispite mai mari decat putem duce. Sfintii, desi au ca si noi fire neputincioasa, au insa vointa buna, cuget bun. Oare crede cineva ca Sfantul Vitalie (22 aprilie), cel care mergea noaptea la bordel pentru a marturisi prostituatelor invatatura lui Hristos si a le chema la pocainta, nu avea instinct sexual? Avea cu siguranta, dar inainte de orice avea vointa buna…

 Patericul spune, pe de alta parte, ca patima in om nu este niciodata „omorata”, ci doar „adormita” prin mila si lucrarea lui Dumnezeu[17]. E vorba aici de o alta nuanta, insa mesajul e acelasi: nimeni niciodata sa nu se creada nepatimitor! Multi Parinti spun ca, fara harul lui Dumnezeu, omul poate cadea chiar si in neputinte si patimi pe care, de obicei, le stapaneste cu strasnicie. Cu toate acestea socotesc ca sunt atatea fapte nefiresti, imorale, chiar scabroase, pe care moda sau mass-media de azi le pun pe taraba, insa cel cu buna-cuviinta, crescut frumos, nu va cadea, pentru simplu motiv ca nici macar nu gandeste asemenea caderi sau chiar ii displac total. Ca sa faci pacatul, inainte de toate, trebuie sa-ti placa sa-l faci. Probabil ca prietenului tau, cazut si ridicat, i-a placut pacatul si, totodata, a fost scarbit de caderea sa, ca si odinioara Fericitul Augustin.

Cum a putut sa cada prietenul tau intr-un pacat asa mare, el, iubitorul de Dumnezeu, care trebuie sa fi fost dezgustat de pacat, de lucrarea diavoleasca…? Ce a putut indeparta harul incat fratele sa cada in pacate de rusine?

Sa ne amintim de caderea Regelui David. Spun Parintii ca s-a datorat unui gand semet: „Nu voi cadea in veac”. Mandria indeparteaza lucrarea harului dumnezeiesc, smerenia ii arde pe demoni, spun in esenta cartile duhovnicesti… Cred ca smerenia e mai importanta decat asceza si, daca n-o avem, Dumnezeu ne lasa sa cadem in pacate ca sa ne vedem neputinta si sa ne smerim. In multe cazuri, mandria poate face mai mult rau decat desfranarea. Cred ca fiecare trebuie sa ne cunoastem limitele, sa vedem cati talanti avem, sa nu incercam sa facem nevointe peste puterile firesti. Dumnezeu nu ne cere mai mult decat putem sa facem, asa cum spune si parintele Arsenie Boca in Cararea Imparatiei: „In fiecare om este inchisa o masura a lui, dupa cum ne asigura si Sfantul Pavel (Romani 12, 3); peste aceasta masura sa nu treaca nimeni. Aratarea si implinirea in firea noastra a tuturor darurilor nasterii noastre de sus, din Duhul Sfant, e ceea ce numim desavarsirea, cea la masura fiecarui ins. Fiecare e inzestrat si trimis sa implineasca un rost al lui Dumnezeu in oameni. Dezvelirea si intelegerea acestui rost sau destin ascuns in noi, in fiecare, dupa atotstiinta de mai inainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fara cunostinta si luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija si mestesugul sa inlature toata piedica si nepriceperea, ca sa poata avea loc de ele voia cea buna a lui Dumnezeu, care era ascunsa in tine”[18].

Desavarsirea, cea la masura noastra, asta trebuie sa cautam in noi insine, ascultand de duhovnicul nostru. Si mie mi s-a intamplat sa incerc sa fac mai mult decat eram in stare si de fiecare data m-a costat. Nu putem toti sa facem nevointele pe care le fac unii sfinti – nu trebuie sa ne intristam, Dumnezeu nu ne cere asta – trebuie sa nu lenevim, sa avem mintea treaza, sa facem ceea ce suntem in stare.

Din pacate exista astfel de caderi, am cunoscut si eu persoane care au avut caderi mari dupa niste eforturi duhovnicesti deosebit de mari, poate exagerat de mari. Desigur, Hristos stie ce este in sufletul fiecaruia, cata sinceritate are in dorinta de a se apropia de Dumnezeu. El nu paraseste niciodata pe cei ce il cauta cu inima curata.

Pe de alta parte, viata curata nu se castiga de azi pe maine, azi sunt pacatos, maine sunt sfant (decat in cazuri exceptionale). Trebuie sa recunoastem ca pacatul este in noi dupa cum scrie si Sfantul Apostol Pavel (Romani 7, 14-25) si, deci, fiind in noi avem de luptat cu el pana la moarte, desi avem harul pe care il primim prin Sfintele Taine. Insa „…cei care zic ca pacatul nu este in om se aseamana acelor oameni care, inghititi de valuri, nu recunosc acest lucru si zic: Am auzit un vuiet de ape. Ei sunt inghititi de valurile rautatii si nu recunosc ca pacatul e in mintea si in cugetele lor. Unii dintre acestia sunt dotati cu intelepciune si vorbesc multe lucruri interesante, dar vorbirea lor nu este dreasa cu sarea cea cereasca. Ei povestesc despre cina imparatului, fara sa fi primit sau sa fi gustat ceva din ea”[19].

Caderea mai poate veni din neascultare fata de duhovnic. Vai mie… Sunt multe exemple de caderi din pricina neascultarii si in Pateric. Spui ca fratele are duhovnic iscusit. E mare lucru, caci nu e chiar usor sa gasesti un duhovnic iscusit.

Revenind la fratele, important este ca el nu a deznadajduit, ca s-a ridicat si merge mai departe. A biruit Hristos in inima Lui – caci fratele L-a chemat, cu siguranta, de multe ori pe timp de pace, in vremea zilei sau in cea a noptii. A biruit nadejdea in mila lui Dumnezeu, singurul care infraneaza firea. Spune Sfantul Ioan Scararul: „Rabdator este lucratorul care nu cade, sau isi castiga, din caderi biruinte[20]. Doamne fereste insa a ne arunca noi insine in pacat pentru o pocainta mai buna… Asta ar fi o mare ratacire.

As mai face o precizare, si te rog sa ma ierti pentru ea, dar ti-o spun pentru ca am auzit-o si eu de la duhovnic si m-am folosit. Nu mai asculta ce zic altii in astfel de situatii, o fi, n-o fi adevarat – nu stim! Cine asculta vorbele de rau fata de aproapele sta de vorba cu dracii!… N-ai auzit de oameni care se iubesc, locuiesc sub acelasi acoperis si traiesc in castitate? Unii se si casatoresc pentru a nu da prilej de judecata. Oricum fratia ta nu l-ai judecat si asta-i foarte important.

Sa presupunem ca totul e adevarat. Nu-i vorbi prietenului tau niciodata de caderea lui. Trecutul din care el s-a ridicat nu mai exista. Dumnezeu a uitat pacatul lui, uita-l si tu. Aminteste-ti ca „noi-ceilalti” doar in aparenta suntem curati si roaga-te din inima spunand: „Doamne, iarta-ma si pe mine si pe prietenul meu!”.

 


[15] Credinta ortodoxa, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1996, p. 415.

[16] Sfantul Macarie Egipteanul, Scrieri. Omilii duhovnicesti, PSB 34, E.I.B.M.B.O.R., pp. 179-180.

[17] Se spunea despre un batran, ca a facut cincizeci de ani, nici paine mancand, nici vin band degrab si zicea ca a omorat curvia si iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el avva Avraam, auzind ca a spus acest cuvant. Si i-a zis lui: tu ai spus cuvantul acesta? A raspuns batranul: da. Si i-a zis Avraam: iata, intra in chilia ta si gasesti pe rogojina ta o femeie; poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata, n-ai omorat patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea sa socoteasca pe acesta ca pe acelea? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe, zice iarasi avva Avraam: iata, auzi despre doi frati, ca unul te iubeste, iar altul te uraste si te vorbeste de rau. De-or veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi? Raspuns-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti (Patericul egiptean, Alba-Iulia, 1994, pp. 35-36).

[18] Parintele Arsenie Boca, Cararea Imparatiei. Sursa: http://www.nistea.com/boca.htm

[19] Sfantul Macarie Egipteanul – Scrieri, Omilii duhovnicesti, PSB 34, E.I.B.M.B.O.R., pp. 176.

[20] Sfantul Ioan Scararul in Florilegiu filocalic, Editura Herald, Bucuresti, 2003, p. 133.

CreĹYtinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet