Laurentiu Dumitru
<< Sfaturi practice pentru o spovedanie reusita >>


Se cade ca preotul duhovnic, acest sublim slujitor care in scaunul Spovedaniei are o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici ingerilor, sa dea sfaturi si recomandari in legatura cu Taina Marturisirii. Insa nici experienta de la catedra a profesorilor de Religie, de la licee mai ales, nu e de neglijat. Profesorul intra foarte des in discutii cu tinerii, e pus in situatia de a da raspunsuri la diferite probleme, framantari si nelamuriri, fara a se substitui preotului, se intelege. Din discutiile de la clasa am constatat invariabil ca elevii nu cunosc inca aspecte esentiale ce tin de Taina Spovedaniei. Ea se face inca dintr-un formalism aproape generalizat si, din nefericire, fara mari efecte. Voi incerca sa lamuresc punctual, din perspectiva laicului, cateva aspecte legate de aceasta mare Taina.

 

Pacatele marturisite la Spovedanie sunt cu adevarat iertate de Hristos, prin mijlocirea preotului duhovnic.

Exista o vorba populara care spune ca pacatele marturisite sunt pe jumatate iertate. Vorba aceasta n-are legatura cu Taina Spovedaniei. Toate pacatele spovedite sunt iertate de catre Dumnezeu prin duhovnic. Ele nu mai sunt proprii acelei persoane. Ele trebuie uitate si nerepetate pentru ca si Dumnezeu le uita. E adevarat ca unele se vor repeta, insa de la o Spovedanie la alta trebuie sa se vada o evolutie in plan spiritual. Aceia ce sunt neinduratori cu sine, iertandu-se pe sine foarte greu, considera ca nici Dumnezeu nu-i poate ierta prea usor, atat de usor. Cel ce se spovedeste trebuie sa creada din tot sufletul sau ca Dumnezeu poate ierta orice pacat.

 

Alegerea duhovnicului e o chestiune dificila pentru multi.

Indeobste, Biserica recomanda ca preotul duhovnic sa fie cel din parohia de care apartine fiecare (sa-ti stie numele cand te vede), insa nu e obligatoriu. Unii elevi imi spuneau ca le este imposibil sa se marturiseasca la preotul din parohia de care apartin pe motiv ca le e vecin de gard la tara (sau de palier la bloc) sau ca e foarte bun prieten al familiei sau ruda apropiata. In aceste cazuri se recomanda cautarea unui duhovnic in alta parte, cu care sa se potriveasca, pe care credinciosul sa-l simta aproape. E de preferat sa nu fie prea ingaduitor cu pacatul, ci doar cu pacatosul. Deunazi, un fost coleg de liceu, mai in gluma, mai in serios, ma intreaba daca stiu vreun preot care sa nu condamne fumatul sau practicile radiesteziste... Stiam, din pacate, dar l-am trimis la un slujitor foarte responsabil si iscusit... Duhovnicul trebuie cautat, trebuie cercetate biserici sau manastiri, trebuie ascultate predici. Trebuie intrebati, de asemenea, cei ce au o viata duhovniceasca mai aleasa. Ei stiu deseori spre cine sa indrume pe credincios, cine i se potriveste. Unii vor un duhovnic tanar pentru a intelege mai bine lumea de azi cu cele ale ei, nu neaparat pentru a trece cu vederea neputintele marturisite. Altii vor un duhovnic batran, patriarhal, cu parul si barba albe, cu experienta indelungata la scaunul spovedaniei.

Duhovnicul trebuie cinstit si purtat permanent in rugaciuni spre Cer. Pe limba oricarui fiu duhovnicesc ar trebui sa stea cuvinte de felul: "Doamne, lumineaza mintea si cugetul duhovnicului meu. Pazeste-l, miluieste-l, binecuvanteaza-l si pune Doamne in gura sa cuvinte mantuitoare pentru sufletul meu ca sa fiu incredintat ca ascultandu-l pe dansul pe Tine Te ascult!!". Crestinul trebuie sa obisnuiasca sa ceara sfatul duhovnicului si in alte imprejurari ale vietii, deci si in afara marturisirii propriu-zise. Duhovnicul se cuvine sa-l intreaca duhovniceste pe fiul sau si sa-i recomande exercitii ascetice pe care el insusi le implineste. Duhovnicul nu se alege dupa anii de studii teologice sau doctorate, acesta nu-i un criteriu potrivit... La ciobanul de la oi de la Sihastria, Parintele Ilie Cleopa (+1998) s-au spovedit patriarhi, mitropoliti, episcopi, academicieni sau ministri... De fapt cred ca atunci cand crestinul gaseste duhovnicul asteptat simte acest lucru de la prima marturisire. Daca a fost sincer in cautarile sale, Duhul Sfant ii va descoperi duhovnicul potrivit la momentul potrivit.

 

Nu se recomanda schimbarea duhovnicului.

Spuneam mai sus ca trebuie sa se vada o evolutie de la o Spovedanie la alta. Acest lucru nu mai poate fi sesizat daca credinciosul merge din duhovnic in duhovnic. Nu se poate crea acea legatura personala, sufleteasca, daca nu avem un duhovnic stabil. O legatura indelungata intre duhovnic si credincios are mari beneficii pentru ca preotul poate surprinde mai usor anumite inclinatii pacatoase si-i poate da sfaturi mai precise, concrete, cunoscandu-l mai bine. Daca cumva credinciosul l-a auzit pe duhovnic spunand lucruri de sminteala si nu-l mai poate cinsti dupa cuviinta e bine sa caute altul. Sigur ca duhovnicul te poate si incerca, insa acum nu particularizez... De asemenea, daca cineva ajunge sa-si vorbeasca duhovnicul de rau, daca ajunge sa-l judece sau daca nu-i inspira incredere sau seriozitate, e bine sa caute un alt duhovnic. Bine ar fi ca doar moartea sa-l desparta pe credincios de indrumatorul sau duhovnicesc si, de fapt, nici ea sa nu-i desparta...

 

Trebuie depasit "pragul rusinii", nu trebuie ascuns nici un pacat sau patima, oricat de greu ar fi.

E o mare problema in ziua de astazi depasirea rusinii, a jenei, pentru ca pe zeci de cai media se cultiva egoismul si slava desarta. De aceea sunt inca multi cei care socotesc ca-i nedemn pentru ei sa faca acest act de umilire in fata unui preot, chiar de stiu ca Hristos e Cel ce primeste Marturisirea si ca El a instituit aceasta Taina astfel. Problema aceasta au rezolvat-o aparent romano-catolicii prin asa-numita spovedanie auriculara, la confesional. In mare parte, elevii mei gaseau salvatoare aceasta inovatie, "pentru ca asa ar putea spune chiar tot"... Insa nu au fost greu de convins ca aceasta practica nimiceste pocainta din inima, parerea de rau pentru pacatele savarsite si ajuta mult la repetarea lor. De obicei jena, rusinea, apar in legatura cu pacatele ce tin de sexualitate, dar nu numai. Chiar daca exista parere de rau, par a fi greu de marturisit pentru unii, spre exemplu: masturbarea, perversiunile sexuale, vizionarea filmelor pornografice, cyber-sexul de pe chat-urile Internetului etc. Daca tot au ajuns la doctor, se cuvine a lua vindecare. Rusine ar trebui sa avem la savarsirea pacatului, nu la marturisirea lui. Oricum, rusinea e semn al regretului, ar fi mai grav sa nu existe rusine. Sunt convins ca sunt multi cei ce toarna cu seninatate fapte grave fara sa le bata inima mai tare in piept. Unii Parinti insa recomanda sa se depaseasca rusinea pentru ca Marturisirea sa aduca mult folos[121]. N-as vedea aici o contradictie ci o vedere din alt unghi a problemei. In rugaciunile de dinaintea marturisirii, preotul spune: "Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici nu te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai facut, ci toate mi le spune fara sa te indoiesti si fara sfiala, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos". Care va sa zica, Hristos-Mantuitorul ne asculta si ne iarta! Sa nu ne ascundem, caci ne iubeste; oare nu de asta S-a jertfit pentru noi? El nu vrea moartea pacatosului, ci ca acesta sa se intoarca la El cu pocainta. Nu exista pacat care sa intreaca iubirea de oameni a lui Dumnezeu!

 

Indrazniti, secretul Spovedaniei nu se divulga.

Trebuie stiut de catre credinciosi ca cele spuse la Spovedanie le stie doar Hristos si preotul. Duhovnicul nu are voie sa divulge cele ce a auzit. Nu exista motiv justificat pentru divulgarea continutului Spovedaniei, indiferent cat de grav sau in ce fel a fost pacatul marturisit. Preotul care ar divulga cele auzite ar fi caterisit. E cunoscut cazul unui preot din Occidentul catolic care, in urma cu vreo doua secole, a fost condamnat la moarte pentru o crima pe care nu o savarsise; mai mult chiar, stia cine este faptasul, pentru ca acesta i se confesase. A preferat deci sa moara decat sa divulge marturisirea care l-ar fi salvat. Parintele Dumitru Staniloae precizeaza ca "preotul nu va rade vreodata de slabiciunile lui (ale credinciosului n.n.), nu le va divulga si nici nu-si va manifesta surprinderea ascultand cele mai grele abateri ale lui"[122].

 

Pregatiti-va pentru Spovedanie si nu asteptati numai intrebarile duhovnicului.

Spovedania se mai numeste printre altele si "marturisire". Deci, se cuvine a marturisi, a spune noi, nu a astepta intrebarile duhovnicului, care nu pot cuprinde intreaga lista a pacatelor noastre. Unii duhovnici recomanda ca penitentul (credinciosul) sa-si intocmeasca o lista cu pacatele savarsite; altii, dimpotriva, spun ca pacatele mari, grave nu le poti uita oricum. Personal, consider ca trecerea lor pe o foaie, in liniste, dupa un lung examen de constiinta, e chiar foarte potrivita. E nevoie de cercetarea unor carti cu tematica spirituala[123], pentru a intelege bine ce anume trebuie marturisit (sunt pacate care scapa multora din necunoastere, nefiind grosiere, palpabile). Preotul duhovnic, din obisnuinta, pune intrebari. Asa s-a impamantenit. Oare ce ar fi trebuit sa faca preotul duhovnic daca adeseori credinciosul, din nestiinta sau obisnuinta, asteapta sa fie intrebat? Sa vina in intampinarea lui cu intrebari! Dar duhovnicul nu e un clarvazator; credinciosul daca s-a cercetat pe sine stie prea bine ce pacate, ce patimi are. Eu insumi am vazut un tanar elev iesind de la scaunul Spovedaniei si spunand fericit unui prieten ca a scapat: parintele nu l-a intrebat nimic in legatura cu o patima pe care o avea. Consider ca acesta mai mult s-a pagubit, nesocotind Taina.

 

Marturisirea se face folosind verbe la trecut.

O anecdota (ca sa nu zic banc) spune ca un credincios merge la duhovnicul sau si zice printre altele: "Am furat zece gaini, dar matale spune acolo douazeci, ca mai fur diseara zece...". E bine a spune: am facut, am savarsit etc. Se spune, de exemplu, am furat, nu fur. Se intelege ca sunt pacate ce vor fi lasate in urma, nu continuate dupa iesirea de sub epitrahil. Cu siguranta unele se vor repeta, insa trebuie sa simtim dorinta de a lupta cu toate pacatele, nu numai cu cele mari. Un parinte spunea ca pacatele mici nu sunt de neglijat, mai ales daca sunt multe, caci se poate construi o casa mare si trainica si cu caramizi mici, nu doar cu cele mari. Mai trebuie spus ca spovedania nu-i deloc prilej de lauda. La Spovedanie se spun pacatele cu zdrobire de inima, nu se insira virtutile ("de postit postesc, milostenie fac, ma rog des etc.). Parintele Nicolae Steinhardt intr-o clasificare inedita a pacatelor capitale enumera printre alte sapte si... recursul la scuze[124]. Deci, nu se prezinta justificari, "circumstante atenuante" (decat lamuriri simple pentru a se constata gravitatea pacatului), nu se da vina pe cel ce a indemnat la pacat, caci nici lui Adam nu i-a folosit acesta; se marturisesc pacatele proprii, nu ale altora. Nici nu trebuie sa se indreptateasca pe sine cel ce se spovedeste spunand, spre exemplu, "am facut cutare pacat, dar, oricum toti fac asta". Duhovnicul poate refuza Marturisirea credinciosului daca-l simte nepregatit pentru Spovedanie si nu-l poate dezlega de pacate daca nu vede in el hotarare de indreptare, disponibilitate in a rupe legaturile pacatului. De asemenea, trebuie spuse si pacatele prin omitere. Se poate pacatui si prin tacere, prin lipsa de actiune, atunci cand nu-L marturisesti pe Hristos in fata oamenilor. Se pacatuieste spre exemplu cand o persoana, auzind ca o amica vrea sa avorteze si-i cere sfatul, tace sau ii spune: "nu stiu ce sa zic, e problema ta". Se pacatuieste cand se trece cu vederea cel sarac, cand nu se indeplinesc anumite datorii sfinte, ca participarea la Liturghie, rugaciunile pentru cei raposati etc. E foarte important in cantarirea gravitatii faptei sa se spuna daca pacatul s-a savarsit des sau rar, daca e o mare patima, o constanta a vietii celui ce se marturiseste sau s-a intamplat accidental. Si pacatele vechi, de ani de zile, nemarturisite la acel indepartat moment - din nestiinta sau din alt motiv, trebuie spuse, chiar daca nu s-au mai repetat.

 

Evitati aglomeratia de la sfarsitul posturilor de durata.

Foarte multi prefera sa se spovedeasca in ultima saptamana a postului, pentru a se impartasi in ziua marelui praznic (desi s-ar putea impartasi cu binecuvantarea duhovnicului la orice Sfanta Liturghie, oricand in timpul postului). La parohiile de la tara problema e mai simpla, pentru ca spovedania se poate face cu o oarecare programare, evitandu-se imbulzeala. Insa, la parohiile din oras mai ales, cozile in aceasta perioada sunt interminabile si de aici imposibilitatea unei Spovedanii complete si de real folos. In astfel de cazuri, o Spovedanie nu poate dura mai mult de 2 minute. Ce poti spune in acest timp?! Un mare duhovnic contemporan spunea ca nu pune prea mult pret pe o astfel de Spovedanie, mai ales daca penitentul nu-i spovedit de un an. Poti marturisi toate neputintele dintr-un an intr-un timp asa de scurt?! Nu e vina parintilor slujitori ca situatia este astfel; se straduiesc si dansii sa-i multumeasca pe toti. Nu-i poti respinge pe credinciosii pregatiti de spovedanie, s-ar putea sa se indarjeasca si sa nu mai calce pragul bisericii. E adevarat ca nici sa stai cu ochii pe ceas sau sa-l opresti pe credincios din marturisire nu-i lucru bun. Grav este si daca se recurge la Spovedania in grup a tinerilor, care nu e canonica[125], cu atat mai mult cu cat adolescentii zilelor noastre chiar au multe lucruri de spus sub epitrahil. Recomand tuturor sa refuze o astfel de marturisire, caci e mai bine nemarturisit, decat spovedit necanonic sau pseudo-spovedit...

 

Atentie la cuvintele duhovnicului!

Dupa Spovedanie, sau chiar in timpul acesteia, preotul obisnuieste a da cateva lamuriri, sfaturi, povete. Se cere acum multa luare aminte la eventualul canon pe care-l randuieste preotul (nu spre pedeapsa - cum considera unii, ci spre vindecare) si daca da dezlegare sau nu pentru a primi Sfanta Impartasanie. Pentru pacate grele si lipsa caintei pe masura faptelor, preotul duhovnic poate amana primirea Sfintelor Taine[126]. Daca credinciosul nu se afla in pacate de moarte, se cuvine sa indrazneasca, cu binecuvantarea duhovnicului, sa se impartaseasca mai des. Bineinteles cu inima infranta si smerita si cu constiinta pacatoseniei, dar si cu dorinta de a primi prin Impartasanie ajutor in lupta pentru despatimire si imbunatatire. Fara Impartasanie deasa credinciosul nu poate deveni mai bun, mai iubitor, asemenea cu Hristos. Adevarata viata crestina se traieste doar langa Potirul Euharistic. Multi, dintr-o smerenie prost inteleasa, se socotesc singuri nevrednici de impartasirea deasa[127], desi nu se afla sub osanda canoanelor. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca cel ce nu-i vrednic zilnic sa se impartaseasca, nu-i vrednic nici o data pe an, la Pasti. Credinciosul e dator sa asculte, dar si sa ceara sfaturi, sa intrebe ce are de facut, cum poate scapa de unele pacate sau de gandurile pacatoase ce-i dau tarcoale. Sa nu uitam ca pacatele se fac cu gandul, cu cuvantul si cu fapta, si ca de marturisit se cuvine sa le marturisim pe toate, nu doar pe cele vizibile, grosiere...


[122] Preot Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 88.

[123] Recomand cu dragoste cartea Pr. Petre Vintilescu, Spovedania si duhovnicia, Editura Ortodoxa Romana, Alba Iulia, 1995, ce cuprinde numeroase lamuriri doctrinare, liturgice si canonice pentru duhovnici si credinciosi, iar in Introducerea semnata de Inalt Prea Sfintitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, gasim un numar de 80 de intrebari pentru pregatirea eficienta a Spovedaniei. Mai recomand si Indreptarul de spovedanie al lui Valeriu Gafencu din Scara (Revista de oceanografie ortodoxa, politica si cultura), anul III, treapta a IV-a, decembrie 1999, pp. 157-167. Nu toate Indreptarele de spovedanie le gasesc de folos in lumea de azi. Unele exagereaza cu intrebarile sau descrierile felurilor pacatului sexual sau a feluritelor vrajitorii, detaliate ca in Canoane. Daca se face uz de ele in ziua de astazi, multi, chiar si din cei curati, vor fi ispiti la pacate necunoscute lor pana atunci.

[124] Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia raspunde la 365 de intrebari incomode adresate de Zaharia Sangeorzan, Editura revistei Literatorul, 1992, p. 42.

[125] La sfarsitul sec. IV, patriarhul Nectarie al Constantinopolului a interzis marturisirea publica, generalizandu-se de atunci cea particulara.

[126] De multe ori versetele de mai jos le-am vazut citate fara finalul care spune foarte multe despre impartasirea cu nevrednicie: Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit (I Corinteni 11, 28-30).

[127] Recomand deosebita lucrarea Despre dumnezeiasca impartasanie a Sfantului Nicodim Aghioritul; lucrarea are si o prefata lamuritoare a IPS Serafim Joanta - "Deasa sau rara impartasire".

Cre┼Ytinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet