ARTICOLE

Dumnezeu a zis: Nietzsche a murit

Octavian Dărmănescu

Filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) este reţinut în mentalul colectiv prin celebra blasfemie: "Dumnezeu a murit", însuşită cu fervoare de către partizanii eliminării transcendentului dintre interesele umane. Nu-i de mirare, atâta timp cât cultura germană era sub accentul pus de protestanţi pe evenimentul dramatic al morţii lui Iisus. Nu ne vom grăbi însă a-l evacua sceptic, pentru că, din păcate, filosoful are o ascendenţă care obligă, nihilismul său făcând ravagii în secolul trecut.

De la Nietzsche, omul recent repetă cu emfază această jalnică prohodire. Virtualitatea scenariului în cazul ipotezei "Gott ist tot" ni se pare evidentă: ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos ar fi rămas zăvorât în iad? Pavel Apostolul răspunde peste veacuri: "zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Corinteni 15, 14). Pledăm pentru o implicaţie şi mai adâncă: ontologic, omul nu ar fi fost reabilitat prin Înviere, iar păcatul strămoşesc s-ar fi dezvoltat şi mai mult - să nu uităm, Hristos S-a întrupat "la plinirea vremii", când răul îşi cocea roadele cele mai grele. Mai precis, dacă fragilul echilibru al lumii de astăzi este încă funcţional, o datorăm Învierii Lui, dublată de pronia atotprezentă, care nu lasă omul să ducă răul până la capăt. Dacă Hristos n-ar fi înviat, moartea n-ar fi fost biruită, deci omenirea ar fi expiat de mult, măcinată lent prin autodistrugere, iar Nietzsche n-ar mai fi apucat să emită gogoriţe savante.

Marea greşeală a teologiei moderne este confundarea transcendenţei cu absenţa lui Dumnezeu din creaţie. Dar Dumnezeu este alături de noi, Viu, prin Sfintele Taine, care sfinţesc pământul şi pe om, buricul lui. Folclorul religios românesc a înregistrat câteva versuri profunde privitoare la misterul pascal. Într-o piesă scrisă de Procopiu, paracliserul bisericii din Săliştea Sibiului, în veacul al XIX-lea, culeasă de către marele dramaturg Victor Ion Popa, Hristos le spune ucenicilor:

"Mergeţi toţi cu veselie
Duceţi vestea cu tărie
Spunând la toţi răspicat
Că Hristos a înviat.
Căci această veste nouă
Taie veacurile-n două".

Supraomul lui Nietzsche, întins ca o gumă mestecată, se rupe, mai ales în actuala epocă post-modernă, când omenirea pierde nordul identităţii sale. Însetat de "voinţa de putere", omul recent îşi trăieşte neputinţa de a discerne unde se află.

Dumnezeu i-a respectat lui Nietzsche dreptul de a nu crede în El. Istoria, la rându-i, i-a lăsat lui Dumnezeu dreptul ultimului cuvânt: "Cu adevărat Nietzsche a murit.".